Nu sunt bătrân, dar mă gândesc cum era în copilărie. Parcă altfel trecea timpul, altfel simțeai că te bucuri de viață. În zilele noastre ne-am transformat. Am devenit oameni mari, avem un job, avem responsabilități. Cel mai mult mă deranjează că s-a pierdut zâmbetul sincer la mulți dintre noi. De ce? Din două motive știu sigur: răbdare și confort.
Am ajuns să nu mai avem răbdare pentru nimic. Nici când facem duș, nici când îi scriem cuiva un mesaj, nici când ne vedem cu cei dragi. Nu am vrut să încep cu momentele în care stăm la cozi, în trafic sau momentul în care comandăm un preparat într-un restaurant și am vrea să ajungă la masă în sistemul Mcdonalds. Ne-am obișnuit cu mâncarea proastă care e gata în maxim 5 minute. Totuși, este o muncă în spatele fiecărui serviciu, indiferent că e mâncare sau altceva. Cineva transpiră acolo în umbră pentru a oferi cel mai bun rezultat.
Să respirăm adânc.
Nici logic nu mai putem gândi căci nu mai avem răbdare. Și toate acestea duc către nemulțumiri, frustrări și necazuri. Pentru ce? Trebuie să conștientizăm această realitate și să încercăm să o înfruntăm. Să fim mai îngăduitori unii cu alții (chiar dacă se greșește), să gândim înainte să vorbim, să ne facem timp și pentru noi și pentru ceea ce ne place să facem, să ne aducem aminte că atunci când plantăm un copăcel, următoarea zi nu vom avea fructe. Pentru asta trebuie sa iesim din confortul cu care ne-am obișnuit. Un confort dus la extrem în care, revenind la mâncare, dacă s-ar putea să vină și mestecată când comandăm, din pat. Așteptăm de la alții, iar noi nu facem nimic să ajutăm.
Văd mulți oameni întunecați, supărați, încruntați, agitați cărora nu le mai ajunge. Știm să arătăm cu degetul dar nu știm să apreciem, să îl facem fericit pe cel care a depus un efort pentru noi. Trebuie să ne ajutăm unii pe alții, să creștem împreună.
Mi-aș dori ca fiecare dintre noi să își regăsească fericirea în ceva, plăcerea de a munci, plăcerea de a ține de mână pe persoana de lângă tine, plăcerea de a ajuta pe cineva, plăcerea de a avea un prieten. Fă-ți timp pentru asta și vei zâmbi. Le mulțumesc celor care încă sunt oameni, care zâmbesc zilnic și care fac lucrurile să meargă într-un sens bun.
Avem timp pentru toate. Să dormim,
Să alergăm în dreapta și în stânga,
Să regretăm ce-am greși și să greșim din nou,
Să-i judecăm pe alții și să ne absolvim pe noi înșine,
Avem timp să citim și să scriem,
Să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
Avem timp să facem proiecte și să nu le respectăm,
Avem timp să ne facem iluzii
Și să răscolim prin cenușa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiții și boli,
Să învinovățim destinul și amănuntele,
Avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
Avem timp să ne-alungăm întrebările,
Să amânăm răspunsurile,
Avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reinventăm,
Avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
Avem timp să primim lecții și să le uităm dup-aceea,
Avem timp să primim daruri și să nu le înțelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru puțină tandrețe.
Când să facem și asta, murim….”
Octavian Paler
Foarte bine scris!
In fiecare zi se pierd lucrurile astea din ce in ce mai mult, nimeni nu mai apreciaza persoana de langa ea cu adevarat, chiar si pt eforturile mici depuse. Totul e consumerism pur. Comunicarea, in era comunicarii, a ajuns la aproape 0 sau doar de complezenta.
Trebuie mereu sa ne sustinem valorile si principiile cu care am fost crescuti, daca le avem. Trebuie sa incercam sa facem tot ce ne sta in puteri sa rezistam acestui flux de nonsalanta care devine din ce in ce mai constant. Sa fim mai buni, sa fim mai calzi, sa ne pese mai mult, sa ne facem mai mult timp pentru noi si prieteni si familie… si cate si mai cate. Sa speram la o zi mai buna si mai plina de voie buna, comunicare si zambet. Asta inseamna sa traiesti cu adevarat!